Sunday, Dec. 4, 2016

Traducerea aproximativă a unui interviu radio [partea a doua]

Written By:

|

Thursday, 3 May, 2012

|

Posted In:

|

11 Comments

Traducerea aproximativă a unui interviu radio [partea a doua]

J.W.: – Cred că vedem o dezvoltare înceată spre sfârșitul anilor ’20 și ce mi se pare fascinant e că Herbert Chapman pornise cu aceeași idee chiar la începutul acelor ani cu Huddersfield. Faptul în sine că îi era permis să conducă pe Huddersfield, să conducă pe Arsenal, ca fiu de miner, era un semn pentru mai multe schimbări pe viitor. Unul dintre lucrurile care mă frustrează e că interesul academic în fotbal e intens psihologic și intens bazat pe fani. Ar fi fost recomandată și studierea jocului în sine, care ar fi dus la rezultate destul de interesante. Dacă te uiți ce s-a întâmplat cu Chapman… Era fiul unui miner din Kiveton Park (Yorkshire). S-a lăsat de scoală la 14 ani și a început să lucreze în mină. Era un jucător de fotbal mediu. De fapt era bun să joace fotbal la un nivel inferior și să facă bani din asta, dar nu era un fotbalist mare, orice ar însemna acest lucru. Datorită unui act al Legii educației, din anii 1870, a putut să-și continue studiile. A făcut cursuri de managementul minelor, și în felul acesta a câștigat experiență în ceea ce înseamnă să fii manager. A câștigat o calificare academică în management, nu fotbalistic, dar oricum în cel al minelor, o calificare transferabilă. Rezultă apoi, în timpul Primului Război Mondial, dispariția unei uriașe populații (se referă la cei înrolați, probabil) și asta creează oportunități. Clasa ofițerilor, cei care înainte dețineau cluburile de fotbal, oamenii din școlile publice, nu mai erau prezenți. Şi avem oameni ca Chapman, din rândul muncitorimii educate, intrând în scenă. Chapman are tendința să devină manager din 1904, când merge la Northampton. În timpul războiului conduce o fabrică de muniții și este un lider cu multe calități. I se dă apoi, în premieră, un loc de muncă în cadrul unui club de fotbal, la Leeds, care e însă exclus din competiție datorită unor plăți ilegale. Se mută apoi la  Huddersfield, și, în sfârșit, la Arsenal. Arsenal, marea echipă, alegându-l pe Chapman, fiul unui miner! În nici un caz acest lucru nu s-ar fi întâmplat înaintea Primului Război Mondial.

Ce aduce această nouă generație de manageri?… Cei crescuți în sistemul de învățământ public erau încredințați că felul corect de a juca e în sistemul 2-3-5. Chapman a spus că jocul trebuie dus mai departe, îmbunătățit; era tot ce-l interesa. Așa că dezvoltă contraatacul la Northampton și Huddersfield. Chiar câștigă printr-o apărare foarte bună o F.A. Cup la începutul anilor ’20, când Huddersfield e avertizată de Asociația de Fotbal că joacă prea defensiv. Apoi retrage un mijlocaș, care devine un fundaș în plus (al treilea) în „WM”. Asta era văzută pe atunci ca o tactică foarte defensivă. Bănuiesc că unuia crescut în școlile publice nici nu i-ar fi trecut prin minte să facă așa ceva. Nu ar fi de pus la îndoială ideile preconcepute (prestabilite). Bănuiesc, ca și în alte discipline, că la sfârșitul Primului Război Mondial, structura populației rămase a dat posibilitatea unora să explodeze dincolo de nivelul lor, aducând cu ei noi atitudini și noi idei.

Rep.: – E extraordinar că, vorbind despre fotbal, faci referiri și la factorii sociali și istorici. Una dintre părțile mele preferate ale cărții e cea în care vorbești despre „cultura cafelei” și ridicarea fascismului în Europa de Est. Mă întreb dacă ai putea intra în câteva detalii despre aceste fapte, care mi se par foarte interesante.

J.W.: – Da. Nu cred că Chapman era un mare intelectual sau teoretician. Cred că practic privea fotbalul şi se gândea cum să câştige meciul. Ceea ce găsim în Austria şi de fapt în ţările de pe cursul Dunării… Austria, Cehoslovacia, Ungaria, este faptul că aveau cultul acesta al cafelei. Intelectualii se întâlneau şi purtau deseori discuții la o cafea. Şi printre alte lucruri care se discutau era şi fotbalul. Şi pentru că erau intelectuali, au început să teoretizeze în jurul jocului. Vorbim de perioada începutului anilor ’30, perioada marii echipe a Austriei, „Wunderteam”, cu Hugo Meisel antrenor, şi începuturile echipei de fotbal a ungurilor, care a înflorit la începutul anilor ’50. Cred că în afara Mării Britanii şi Americii de Sud, acea zonă a fost o fortăreață a fotbalului în acel timp. Oamenii aceștia, teoretizând, priveau într-un mod abstract, nemaiîntâlnit până atunci. Ei au fost primii care s-au gândit cu adevărat la tactici pe care le poți trasa pe hârtie și despre care să vorbești departe de jucătorii de pe teren. Problema pentru aceste țări era că foarte mulţi dintre aceşti intelectuali erau evrei care au sfârșit decimați. Ar putea fi un argument că declinul fotbalului din Austria și Ungaria din anii ’50 şi după aceea se datorează, în parte, scăderii acestei părți a populației. Simon K. (?)(indescifrabil), în ultima sa carte, produce, convingător pentru mine, cele trei lucruri care duc la succesul în fotbal: unul ar fi P.I.B.-ul, altul mărimea populației și ultimul experiența în joc. Aşa că P.I.B.-ul Austriei şi Ungariei a scăzut probabil ușor, dar nu radical; populația în mod evident e mai redusă decât în alte țări unde se juca; experiența diminuată pentru că ei jucau din anii 1905-1910, în timp ce restul lumii începe să ia jocul în serios din anii ’50-’60. Dar ceea ce duce la declinul din anii ’50 (s-ar putea face un studiu pe subiect) e faptul că „inteligența” fotbalului nu mai exista în acel moment, pentru că majoritatea fusese alcătuită din evrei.

La polul opus e Brazilia, care a beneficiat de pe urma unor oameni ca ungurul evreu Isidor ”Dori” Kürschner, care părăsește Ungaria în anii’30 și își poartă ideile la Flamengo. El introduce o revoluție în fotbalul brazilian care va duce în ultima instanță la sistemul 4-2-4 și la extraordinara echipă care câștigă Campionatul Mondial din 1958. Nu pretind că dacă Kürschner ar fi rămas în Ungaria, această țara ar fi acum ceea ce e Brazilia, dar probabil progresul Braziliei și declinul Ungariei nu s-ar fi produs atât de repede.

Rep.: – E interesant să vorbim despre abstract în fotbal în acea perioadă. E ceea ce discutăm și în zilele noastre. Nivelul discuției despre fotbal în această țară (Anglia), când intri în analize filozofice,  e încă redus, cred eu. Oamenii devin foarte sceptici dacă să accepte discuția. Li se pare umflată. Din experiența ta, în Europa, lucrurile diferă? Există mai multă permisivitate decât aici pentru o discuție filozofică?

J.W.: – Da, cred că e adevărat, dar nu sunt sigur că asta e principala dezbatere. În general, Marea Britanie e potrivnică teoriei. Era și o vorbă în secolul al XIX-lea, că nu există o clasă a intelectualității în Marea Britanie. Am produs câteva teorii, dar nu teoreticieni. În fotbal e mai adevărat decât în orice altceva. În realitate, discursul despre fotbal în Marea Britanie astăzi e destul de ridicat. E posibil statistic să fie diferit de alte țări, dar nu neapărat mai scăzut (inferior). Pentru interesul arătat jocului și seriozității cu care îl tratăm… E multă bâlbâială pe canalele de profil, dar când cauți cu adevărat poți găsi idei inteligente și interesante. Beneficiem de faptul că engleza e limba întregii lumi, de faptul că avem contribuții peste tot în lume unde oamenii intră în astfel de discuții şi dezbateri. N-aș omite discuțiile din fotbalul englez, dar ai dreptate, termenii sunt relativ alții. E destul de greu să ne dăm exact seama cum vorbeau de fotbal la o cafea în trecut pentru că nu scriau despre asta. Eventual povesteau acasă ce dezbatere fascinantă au avut. Ce e fascinant în termeni practici e că le plăceau fotbaliștii care reflectau ce-au făcut ei înșiși. Așadar a existat o imensă dezbatere în Austria despre cine ar trebui să fie atacant central, iar cei din jurul cafelei l-au favorizat pe Matthias Lindelar, faimosul „om de hârtie”, poreclit așa pentru că era atât de fin, atât de zvelt. E ceea ce ai numi astăzi un „fals 9” în linia din față, fiind adaptat tehnic pentru acest rol. Dar existau și multe alte soluții de atacanți centrali tradiționali, mult mai mari și bine clădiți. Iar Hugo Meisl, el însuși din clasa intelectualității, fusese bancher înainte, apoi s-a dedicat fotbalului. Era un anglofil convins, plăcându-i foarte mult ideea unui atacant central mare, puternic, înverșunat. Şi gradual, datorită clasei celor care discutau în jurul cafelei, a celor care arătau multă influenţă în ceea ce scriau ziarele, în ceea ce spuneau și gândeau fanii. Datorită lor, el s-a întors. Hugo Meisl, antrenorul Austriei, s-a răzgândit şi l-a ales pe Lindelar, care a fost baza super „Wunderteam-ului” anilor ’30, tocmai pentru că era atât de diferit. Alte echipe nu știau ce să facă cu el, pentru că nu stătea unde ar fi trebuit să stea. În multe din descrierile acestui jucător se fac constant comparații între el și alte discipline artistice. Folosind anumiți termeni e comparat cu un dramaturg sau coregraf care îşi regizează piesă. Asta e interesant. Faptul că privesc dintr-o perspectivă artistică, plasând fotbalul în cadrul propriei experiențe, uneori cu consecințe revelatoare, alteori în mod absurd. Dar e foarte interesant că văd lucrurile în acest mod.

Rep.: – Găsesc absolut interesant că un joc al clasei muncitorilor e văzut aşa. Chiar şi în această țară (Anglia), nu e privit ca un fapt artistic. Poate pe continent (Europa) să fie altfel. Cred că există o ambivalenţă dacă ar trebui să fie mai degrabă considerat doar un joc. Cred că e unul din acele jocuri care creează divergență de opinii mai mult decât oricare. Discuția e între a fi o experiență artistică sau… nu știu, câțiva băieți lovind o minge…

J.W.: – Cred că în acest punct… Da, sunt 22 lovind o minge, dar e ca și cum ai descrie fotbalul după materialele de bază care-l compun. E ca și cum ai spune că o pictură e vopsea pe pânză și câteva pensule. Da, asta e, dar ceea ce facem noi cu aceste materiale fac pictura atât de specială. Mă preocupă de ce fotbalul nu e considerat un mod de cultură. Chiar apreciez să discutăm din prisma academică această perspectivă. Ce mă interesa pe mine din marea masă a literaturii când mi-am făcut doctoratul în literatură? Mă interesa mai puțin literatura în sine, ci ceea ce literatura îți spune despre societatea care a produs-o. Dacă e legitim să studiezi o nuvelă, un poem sau o piesă de teatru pentru a afla lucruri despre societatea din care veneau, nu văd de ce ar fi mai puțin legitim să faci același lucru cu fotbalul. Şi, într-un anumit sens, faptul că fotbalul e o activitate mai puțin luată în considerare o face să fie aproape cea mai spontană activitate, făcând-o adevărată reflexie. Mă nedumerește ușor faptul că în Marea Britanie nu luăm lucrurile în serios deloc, pe când în Brazilia universitățile au secții pentru fotbal.

Rep.: – Sunt total de acord cu tine. Din experiența mea suntem în urma Americii și a Europei din punctul acesta de vedere și e interesant să vedem într-o carte despre fotbal vorbindu-se despre intersecția acestuia cu aspectele sociale și culturale ale vieții noastre. O carte care încearcă să descifreze această intersecție sau măcar să conștientizeze că există și e reală. Să vorbim despre jocul de presing. Ce vrei să spui prin asta, de unde a apărut și care au fost consecințele lui?

J.W.: – Presingul a ieșit la suprafață în anii ’60. Ceea ce vrem să spunem prin asta e că: toată echipa, în mod ideal ca o unitate, în forma sa perfectă, închide omul cu mingea. Asta nu înseamnă că toți cei zece jucători năvălesc pe el. Înseamnă că unul sau doi merg spre el, iar ceilalți îi taie opțiunile de a pasa…

Share This Article

Related News

IMPORTANT
A2 în vizită la A1, mergând pe A3…
„Fotbal” despre CFR – file de arhivă (29)

About Author

b_o_g_d_a_n

(11) Readers Comments

  1. CJ-07-CFR
    Friday, 4 May, 2012 at 01:26

    Vremuri romantice ale fotbalului, iar apoi vremuri negre ale lumii... Probabil tocmai datorită faptului că provenea dintr-o familie de mineri, Chapman era deschis nu numai față de schimbările tactice, ci și față de ideea de a oferi șanse celor care înainte erau ignorați. În 1911, pe când CFR avea câțiva anișori, Chapman îl aducea de la Tottenham la Northampton pe primul jucător de câmp de culoare din prima ligă engleză (primul-primul a fost un portar, Arthur Wharton), Walter Tull. Afro-caraibeanul Tull avea să devină și primul ofițer de culoare din trupele britanice. Din păcate, urma să fie dat dispărut în 1918, pe frontul din Franța.

  2. de-a dura lex
    Friday, 4 May, 2012 at 10:29

    Întregul interviu mi-a plăcut enorm (în primul rând prin prisma preocupărilor personale/profesionale, nu ca iubitor de fotbal), motiv pentru care-i mulțumesc lui b_o_g_d_a_n. *** Dar mă nedumiresc câteva chestiuni legate de Brazilia. Și ce-i dacă în Brazilia există secții de fotbal în universități, iar în Anglia nu? Din câte știu, fotbalul brazilian este un mare producător de jucători tehnici, nu de tacticieni, manageri sportivi sau teoreticieni. Jucători care asta au făcut toată copilăria: au bătut mingea pe maidan (sau pe plajă), nu în universitate, dezvoltându-și astfel tehnica. Dacă vorbim de teoria fotbalului, cu tot ce înseamnă aceasta (teoria jocurilor, tactică, coaching, match analysis, probabilități, statistică, managementul clubului, managementul echipei, nutriție, medicină, biomecanică, psihologie, economie ș.a.m.d.), atunci spunem Europa și, întâi de toate, Anglia. Eu zic că în Regatul Unit lucrurile sunt luate mult mai în serios decât în Brazilia.

    • CJ-07-CFR
      Friday, 4 May, 2012 at 12:26

      lex, fără să mă bazez pe studii aprofundate, cred că în Brazilia disperarea de a ajunge fotbalist este cu mult mai mare decât în Marea Britanie, iar copiilor li se pune mingea de fotbal în brațe de la vârste fragede. Pare cea mai vizibilă cale (pentru unii chiar singura) de a ieși din sărăcie. În Marea Britanie, cel puțin în prezent (dar cred că e valabil și pentru trecut, că doar ”Insula” e conservatoare), elevii sunt expuși unei plaje foarte largi de tentații sportive (fotbal, rugby, cricket, hockey pe iarbă, atletism, chiar baschet etc.). Pentru englezi nu e crucial să ajungă fotbaliști, ca pentru milioane de brazilieni. Uneori mi se pare că englezii sunt mai orientați genetic spre cariera de... fan, decât spre cea de fotbalist.

      • de-a dura lex
        Friday, 4 May, 2012 at 12:49

        07, total de acord cu ce spui, dar eu vorbeam despre altceva – despre teoreticieni, nu despre fotbaliști. Despre acea reflecție asupra fotbalului pe care o promovează JW.

      • gica10
        Friday, 4 May, 2012 at 13:34

        Felicitari pentru ideea de a posta articolul.....mai invatam si noi ceva istorie. N-as fi de acord cu tine....sau nu in totalitate.Brazilienii or fi disperati sa faca o cariera in fotbal,dar sa nu crezi ca micutii englezi nu au o mare dorinta sa ajunga fotbalisti ca si idolii lor din Premier League.Anglia are un nivel de trai ,dar sa nu crezi ca traiesc in huzur.Viata celor din inalta societate si a starurilor sunt o motivatie suficienta pentru ai cu tzata-n gura pentru a reusi in plan fotbalistic. Brazilienii poate au si mai multe posibilitati sa se iroseasca prin viata lor de strada,interlopi.......

  3. Cata
    Friday, 4 May, 2012 at 15:01

    Mersi Bogdan, fain interviul. Mai invatam si noi cate ceva :) Corecteaza-ma daca gresesc, dar parca erai acel suporter al lui Dinamo care mai scrie din cand in cand in tribunacfr, nu? Daca da, ar fi interesant sa vedem o avancronica a meciului de maine facuta de tine.

  4. b_o_g_d_a_n
    Friday, 4 May, 2012 at 16:28

    Salutare la toata lumea. Abia am deschis calculatorul pe ziua de azi. Enigma rezolvata CJ-07. Multumesc de completarea cu primii jucatori de culoare, foarte interesant.

  5. b_o_g_d_a_n
    Friday, 4 May, 2012 at 16:28

    @ de-a dura lex,O precizare mai generala. Numele meu e Bogdan, deci poti sa nu te mai chinui cu liniutele acelea:).Multumesc de politete. Legat de antrenorii si managerii sportivi brazilieni, as zice ca nu sunt chiar de neglijat. Fara sa am foarte multe informatii, ma gandesc totusi numai la faptul ca toate cele 5 titluri mondiale le-au luat cu antrenori proprii. Nu ca celelalte campioane mondiale n-ar fi in aceeasi situatie, dar uite rusii (primul exemplu venit in minte) care sunt mari amatori de fotbal si au si ei scoala lor n-au ajuns atat de bine cotati. Interesant legat de brazilieni e ca in 1969 au fost destul de deschisi incat sa numeasca la carma nationalei un jurnalist (Joao Saldanha), care nu avea o cariera fotbalistica prolifica in spate. Ma gandesc ca perceptia noastra despre teoreticienii brazilieni e influentata si de lipsa de raspandire a portughezei, comparativ cu engleza (chiar e un pasaj si in interviu in care se vorbeste de avantajul acesta pentru britanici).

  6. b_o_g_d_a_n
    Friday, 4 May, 2012 at 16:33

    @ Cata, Nimic de corectat. Sper sa dau avancronica gata in noaptea asta. Maine vedem cat de interesanta a iesit:).

    • FLORINACCIO
      Saturday, 5 May, 2012 at 21:07

      Bogdane,a iesit foarte interesanta.Cand am citit-o n-am stiut(si nici n-as fi putut banui cumva) ca e scrisa de un dinamovist.Primeste,te rog, si felicitarile mele.

Leave A Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>